Ce-ai face dacă nu ţi-ar fi frică?

31 12 2008

Prima leapsa am luat- o de la cea mai buna prietena a mea, Ioana (stiu, suna utopic, dar inca mai existsa astfel de oameni – cel putin pentru mine). Acum iau a doua leapsa de cel care m-a isnpirat si m-a determinat sa am si sa sustin un blog: Cristi Manafu.

Ce-ai face dacă nu ţi-ar fi frică?

Daca nu mi-ar fi frica de faptul ca mama ar ramana singura aici, in Romania, as fi facut un masterat pe comunicare in Londra, sau chiar facultatea acolo.

Daca nu mi-ar fi frica de faptul ca as ramane total si iremediabil fara bani produsi de mine, as fi facut UNATC. Am facut 2 ani de pregatire pentu UNATC dar m-am lasat pagubasa penrtu ca actoria cere timp si dedicatie absoluta, inspratie si multa pasiune, timp total dedicat pentru arta, cunoastere si definire a EU-ului. Eu nu mi-am permis asa ceva, asa ca, pentru a nu-mi trada valorile si credintele, am ales comunicarea, comunicare si marketing-ul online – care au ajuns sa-mi placa, dar asta nu inseama ca nu ma trec fiori reci ori de cate ori vizionez un spectacol la UNATC (eu as fi putut fi unul dintre ei).

Daca nu mi-ar fi frica de viata solitara si incredintata total carierei nu as iubi atat de mult cu iubesc acum. Nu as vrea ca iubirea mea sa fie din ce in ce mai mare.

Daca nu mi-ar fi frica de insucces nu as fi mereu atat de determinata sa am deplin succes. Pentru ca in viata am avut parte de dezamagiri, resemnari si insuccesuri, asa ca acum imi este frica de ele si nu vreau sa mai existe. Iar daca ma voi intalni cu ele in viitor, vor fi cu siguranta total pasagere. Voi lpta contra lor si intru exterminarea lor din viata mea numai una am si vreau sa o traiesc asa cum simt ca trebuie.

Daca nu mi-ar fi frica de ce zice lumea, as petrece mult mai mult timp fiind asa cums unt EU. Fara complexe si prejudecati, fara uitat mereu in jur si fara cenzura.

LATER EDIT

dau leapsa mai departe, catre cine crede ca ar suporta sa vada scris de propriile manute, care sunt fricile care constinet sau inconstinet (asta mai greu poate) ii impiedica sa faca/ sa spuna anumite lucruri.

Ioana…will you?





2009 – here we come!

31 12 2008

Gataaaaaaaaaaa, 2009! – un an norocos pentru ca cifrele adunate fac 11, iar ziua mea de nastere este intr-o zi de 11

Ca si anul trecut, sunt cu Sergiu si Cristi, dar de data asta la Cristi acasa, in Bucuresti! Este asa cum trebuie sa fie pentru ca sunt alaturi de iubitul meu si alaturi de unul dintre cei mai dragi prieteni. Pe ceilalti ii am la un telefon distanta, asa ca ii consider a fi langa mine.

Familia mea este reunita in acelasi loc, adica in Vrancea, acasa la bunica mea – da, suntem o familie de femei: eu, mama si bunica (din partea mamei), numai noi am mai ramas (da, mai sunt si matusi si veri…dar o parte din ei ma dau in judecata si cealalta parte nu ma cunoaste)

Anul care vine trebuie sa fie mai bun ca cel care tocmai a trecut, mai iubitor, mai efervescent, mai prietenos, mai banos si muuult mai profi! Trebuie! Asa ca, asa va fi. Iar daca nu va fi asa, este pentru ca nu m-am straduit destul/ nu am muncit destul ca sa starnesc univesrul sa conspire la realizarea dorintelor mele. Dar, asa va fi 🙂

Pentru voi, sa aveti parte de tot ceea ce va doriti. Nu pot sa va urez nimic mai mult de atat pentru ca nu as sti ceea ce va doriti si nu vreau sa imi dau cu presupusul. Dar stiu (?) ca vreti sa fiti fericiti. Asa ca, sa va gasiti fericirea in tot ceea ce faceti, iar la finalul fiecarei zile sa va gasiti alaturi de cei pe care ii iubiti.





No, tuuuuu!

30 12 2008

Mama e nascuta in Vrancea iar tata in Prahova. Eu in Bucuresti. Deci, eu ma consider a fi bucuresteanca. Nu imi imaginez viata altundeva decat aici (sau poate in Londra sau Barcelona).

Am destui amici, muuulte cunostine dar cativa prieteni. Am prieteni bucuresteni, moldoveni, ardeleni. Dar, pot sa spun ca ardelenii nu numai ca se distreaza cel mai bine dar emana anumite trairi extraordinare, isi recunos franc sentimenetele si sunt dispusi sa vorbeasca despre ele, sunt curajosi si stiu ca pentru ei – lumea e a lor.

ale

Am o prietena ardeleanca (are cei mai albastri ochi!). Imi este nespus de draga (ce am spus mai inainte o caracterizeaza intru totul). Am cunoscut-o la facultate, iar in anul I am exagerat cu o remarca (total nevinovata si extreeeem de naiva) si am suparat-o rau. Nu a mai vorbit cu mine un an si mai bine, an in care stiam ce a deranjat-o dar scuzele mele nu o multumeau, asa ca…nestiind ce sa fac sa imi dreg gafa, am recurs la tacere si diplomatie – respect pentru tacearea si nemultumirea ei. Dar ceva tot ne-a adus aproape si na, ca sa o parafrazes, am devenit prietene (am pozele a trei prietene in portofel, printre care si a ei – o poza muuult prea serioasa de la examenul de licenta)

Acum ea studiaza la Bruxelles. Master, un master pe care si eu mi-as fi dorit sa-al fac. De Craciun a venit acasa. De Craciun, de ziua ei (pe 27 dec), de revelion. Nu am vazut-o deloc. I-am trimis un sms de ziua ei si….nu stiu de ce, dar nu am vb cu ea pana acum.

Pana sa plece, eram mai mereu impreuna, dar cum a plecat eu m-am concentrat pe munca si masterul meu de aici. Se vedea clar ca ii simt lipsa ptr ca nu stiam ce sa fac. Ma plictiseam groaznic! Nu imi gaseam locul nicaieri si nimeni nu se compara cu ea. Dar totusi, nu am sunat-o pana acum. Poate maine. Asta spun mereu. Nu stiu ce sa ii spun, cum sa incep, despre ce sa o intreb mai intai. Dar imi e dor de ea. Tare dor. Tuuu, mi-e dor sa stii! (in timpul petrecut alaturi de ea si prietenele ei din Ardeal luam accentul, dar nu la perfectie….).

Ea m-a dus in Vama Veche – unde nu as fi acceptat sa merg ever. M-am simtit ATAT de bine! Acum as merge numai acolo. Dar stiu….nu o sa mai fie la fel. Ea era de acolo. Boema si plina de vise. Tanara si efervescenta. Timida dar entuziasta. Eu nu sunt asa…sunt cam pe acolo dar nu reusesc mereu sa o recunosc, iar ea, ma facea sa ma simt in largul meu, sa fiu EU fara nicio masca. Doar eram cu ea si era totul ft bine asa.

Acum o simt la fel de aproape dar nu stiu cum sa incep, pentru ca nu stiu cat de aproape crede ea ca sunt. Si asta este cenzura mea.

Un lucru e clar: ardelencele sunt noile moldovence (acum tu moldoveanco nu te supara ca si eu ma trag tot de p’acolo..dar na, momentul sinceritatii)! daca pana acum moldovencele au fost prezente la TV, in viata mondena, peste tot elogiate (sau nu), ardelencele vor fi la putere. Sunt o explozie de putere, pasiune, incredere si entuziasm.

and, at the and of the day: Tu Ale, maine te sun! Am zis!





Chimia dintre noi: it is called PR

29 12 2008

Tin mine ca din gimnaziu pana in liceu, profesoarele de chimie aveau fix aceeasi vorba cu care incercau sa ne stimuleze in mod pasnic si gandiristic dragostea pentru materia lor: „in jurul nostru dar si in noi, totul este chimie„.

main_image2Cu toata incarcatura acestei axiome, nu m-am simtit niciodata atasata de chimie. Nu mi-a placut sub nici o forma si nu am putut s-o invat. Am avut note mici. Am tocit fara sa trec prin filtrul gandirii mele nicio informatie. Da, H2O e apa. Ok. Am bagat al cap. Dar lasa-ma cu metan etan propil propan….sau cum o fi fost, ca nu am cum sa retin. Faceam experimente si vedeam cum se coloreaza apa in portocaliu, cum exista acizi, baze, saruri. Si ce-i cu asta? Ma bucur enorm dar o sa uit complet care este formula pentru sifon! Nu m-am gandit niciodata ca voi merge sa cumpar sifon doar de acolo de unde se respecta formula chimica. Si nici nu e afisata pe geam, asa ca un stindard al calitatii. Deci, nu-mi pasa.

Cineva apropiat mie, dar nu un profesor (cu toate ca am avut cativa profesori dragi) mi-a spus ca materia la care inveti cu cel mai mare drag si de care ajungi sa te atasezi este materia predata de un profesor cu har, de un profesor care in primul rand iti e drag – ca om, ca pedagog.

Am excelat de fiecare data la Limba Romana, la Engleza dar si la Fizica (in gimnaziu), la Istorie, la Logica – chiar logica matematica, la Geometrie, la Trigonometrie.

Am terminat 12 ani de mate si fizica pe paine si am inceput un sir de ani de stiinte umane.

Din totdeauna mi-a placut sa vorbesc, sa am o parere, sa o expun, sa o argumentez. Dar imi era in mod cert foarte lene (ca asta e cuvantul) sa citesc, sa stau de una singura si sa citeeeesc. Mai bine pictam! Am citit ca era obligatoriu si nu-mi placea. Nu-mi placea sa stiu ca trebuie sa citesc ceva impus, sa citesc despre niste chestii care uite, nu-mi placeau, tocmai pentru ca imi erau impuse.

Cred ca de aici s-a intamplat un declic si am invatat sa ma fofilez, dar strategic. Am invatat strategia atentie – trecere rapida prin spectrul propriu – interiorizare – concluzionare. Aveam ca fiecare dintre noi colegi care toceau pe rupte la orice materie, colegi care aveau ca scop sa fie cei mai tari in toate (spre disperarea mamei mele eu nu am fost asa, am considerat ca poti fi bun pe o nisa si daca o gasesti, cel mai bine e sa o exploatezi la maxim – asa ca nu m-am concentrat sa fac ceva ce nu-mi place). Asa ca pe langa muuultele probleme la mate, fizica mai si citeau. Citeau mecanic si isi notau tot, subliniau, mazgaleau, faceau orice sa retina. Apoi frumos, ridicau mana usor infatuat (era si normal dupa atata tocit) si spuneau repede si scurt ce au citit. BINGO! Exact de asta aveam nevoie: de un rezumat rapid si clar. Dupa ce isi incheiau cu un ranjet pledoaria, simtindu-se atat de bine ptr ce au facut, venea randul meu. Bine…nu asa repede ca trebuia sa ma gandesc putin la ce a zis. Dar daca nu la prima intrebare, la a doua aveam deja un raspuns elaborat, pertinent, argumentat care aducea dupa sine laude si invidii – laude de la profesori si invidii ale coleiloor care nu credeau ca eu am citit la fel cat ei.

Cel mai bine a mers treaba asta la facultate, la cursurile unde nu aveam timp sa citesc…si cursurile mele erau luuuuuuungi. Asa aveam nota de la seminar, intotdeauna o nota f buna. DAR, la un moment dat seminarista de la Semiotica m-a prins. Si-a dat seama de strategia mea si nu mi-a acordat nota fianala la care ma asteptam, nota care imi permitea sa nu mai dau examen. Culmea…ca intotdeauna se intampla asa, mi-a placut Semiotica ft mult.

La examen…oral ca asa se practica la SNSPA, eram consternata. Dupa mine, eu nu aveam ce cauta acolo. Eu nu meritam sa fiu supusa acestui examen la fel ca ceilalti. Adevarul era ca eu meritam cel mai mult sa fiu acolo. Si lectia de viata s-a intamplat: nu stiam un subiect si….am trecut la invaluiala superficialo-balcanica, ca doar pe primul il stiam si nu era sa-mi stric nota. Dar domnul profesor Bortun m-a articulta instant cu o diplomatie si cu un tact…care m-au nimicit. Instant am reusit sa ma revigorez si sa ma raliez pe tema data. Dar nu cred ca am mai trait o asemenea rusine. De mine.

Domnul Bortun mi-a coordonat apoi lucrarea de licenta. Domnul Bortun este membru fondator al Asociatiei Romane a Profesionistilor in Relatii Publice.

Relatii Publice. Aici este chimia, chimia dintre noi, dintre mine si tine, dintre mine si el/ea, dintre mine si voi.

So, asa este: inveti cu drag si inveti bine daca-ti e drag profesorul, faci business cu drag si bine daca faci business cu oameni care-ti sunt dragi (a nu se intelege neaparat prieteni – doar dragi ca si caractere).

communityViata noastra are la baza PR.

PR-ul aprinde scanteia. La orice nivel: inca de cand suntem mici, parintii nostri isi fac PR in fata altor parinti laudandu-ne pe noi – cu substratul de a se lauda pe ei. La scoala, ne facem singuri PR: avem grija cu cine vorbim, cine ne sunt prietenii, cum ne imbracam, cum vorbim, unde iesim seara, ce filme ne plac, ce muzica ascultam – totul ca sa fim inconjurati de acei oameni, cei cu care credem ca ne asemanam, cei cu care am vrea sa ne asemanam. Dupa scoala, lucrurile se clarifica si deja ne cunoastem suficient de bine ca sa fim siguri pe cum ne facem PR-ul de acum inainte. Stim bine ce vrem. In concluzie langa cine sa stam. Cine ne poate oferi sau de la cine putem fura acel know how care ne va ajuta sa ajungem acolo unde ne-am propus.

Cum ar spune Nietzshe, prin esenta viata este sustragere, violenta, ranire, biruinta, iar cea mai blanda forma pe care o poate lua viata este exploatare, iar exploatarea este o consecinta a insasi vointei de a trai. PR-ul insusi este forma dimplomata a acestei exploatari, este forma prin care noi ne exploatam. Suntem condamati sa traim in societatea, o societatea cu reguli si rigori, iar pentru a razbate trebuie sa ne facem un PR al dracu de bun.

De ce sunt aici? De ce scriu aceste randuri? De ce critic? De ce emit judecati de valoare cu privire la un subiect sau altul? Pentru ca asa simt ca trebuie, pentru ca parearea mea conteaza atat timp cat esti TU care o citesti, iar TU ma vei cunoaste mai bine. TU poti fi urmatorul de la care am ceva de invatat, pentru ca ma contrazici sau pentru ca esti in asentimentul meu.

De ce au unii salarii fabuloase? De ce ii stie toata lumea? De ce se vorbeste despre ei? Simplu: au stiut sa isi faca PR. Au stiut cum sa-si faca PR. They went public and they got relations. In orice caz si TU esti la fel, chiar daca nu esti public. In fiecare zi esti preocupat de ceea ce se vede, ce se aude despre tine si incerci sa faci ca totul sa fie in avantajul tau. Ce, cu asta nu iti faci PR?

Pana si profa’ de chimie incerca sa-si PR-easca materia. A dus chimia acolo unde este PR-ul: in tot si in toate, dar diferenta este de detaliu: chimia se afla fizic la baza noastra, PR-ul se afla conceptual dar ambele, au aceeasi importanta: nu putem trai fara ele – nu putem trai fizic fara sange iar sangele nu poate mentine trupul in viata fara anumite componenet/ nu putem trai fara PR pentru ca nu traim singuri. Nu in aceasta lume.

LATER EDIT

Recomand cartea Mihaelei Nicola: „Pe tocuri” – o introspectie in viata unei PR-iste de succes, o femeie care a inteles pe deplin ca PR-ul nu este doar o profesie, ci o componenta naturala a vietii.





In America e soare, noi suntem acoperiti de ziare

29 12 2008

Acum pe final de an, pe ultima suta de metri de sirag de carnati se fac previziunile anului 2009. Ne uitam inapoi, vedem ce-a fost in 2008 si speram, ca asa ne sta bine, la un 2009 mai bun. Cu mai multi bani, cu mai mult soare, cu zapada in Bucuresti de Craciun, cu realizari profesionale/personale, cu sanatate, bucurie si….la mai mare!

In 2008 a fost bine pentru ca am vorbit dar nu s-a intamplat nimic pentru ca….in 2009 e criza financiara. Am luat-o pe toate partile, am analizat din toate perspectivele si ne-am asezat sa mancam. Sa mancam bine, sa bem mult ca inca suntem in 2008 si sa apucam acum cat de mult se poate.

Personal am analizat si am reflectat la criza care va sa vie peste cateva zile din perspectiva domeniului in care activez: publicitate – media. M-am simtit norocoasa si magulita ca lucrez in online. Ca asa am inceput: cu online. Pentru mine toate discutiile au fost fara sperietura si panica: online-ul va face si va drege si va fi…..Fat Frumos! Pentru cei din jurul meu, care au invatat sa faca mai intai de toate presa pe hartie, radio, TV, OOH nu a fost asa bine. Ei s-au speriat, dar nu atat de tare incat sa fie mai atenti la online, asa ca tot entuziasmul meu s-a concentrat aici s-au s-a revarsat asupra celor care inteleg ce spun (fac si ei tot online – fie scriu, fie fac grafica, fie fac programare, fie planning, fie branding…), celor care sunt pasionati de ceea ce fac, celor care nu fac ce fac de dragul de a face ceva. S-au speriat la gandul ca se va intampla ceva. Dar pentru ca se va intampla si pentru ca nu se intampla acum s-au linistit repede. Mai e timp, sa nu ne agitam, sa lasam treaba asa cum e si sa ne punem pe scris felicitari, pe impachetat cadouri, pe asteptat colete. Mai e pana in 2009 si apoi, sunt altii care se agita, si daca le iese lor facem si noi ca ei, daca nu, inseamna ca asta e si nu va fi nicio criza, totul e fabulatie si nascocire mondiala de inseminare a panicii printre oameni.

Putini sunt cei care se uita si in ograda altora. Uite domn’e in America internetul a depasit ziarele. Am citit acum pe blog la zoso.

Ma astept la reactii de genul:

– pai America e America iar Romania e Romania, de ce ne comparam?

sau

– Ehhh, americanii nu au timp de nimic, o duc rau, la ei e criza cea mai mare, la noi nu e asa, noi suntem un popor orientat spre valori, spre tangibil….

In acelasi stil citeam pe blogul lui Alex Visa tot despre batalia care „se va da” intre presa scrisa si online ca medii de informare. Si pe drept spus, nu va muri presa la anul, cum nu se agita nimeni in sensul asta, nimeni in afara de cei care au incercat pe propria spinare un ziar si o pagina de net si au vazut ca pagina de net, care ofera aceleasi informatii ca si ziarul, este asaltata de vizitatori – UNICI (nu mai spun de afisari…de rasfoirea continua).

Alex spune: “Ziarele sunt grele de folosit, mari, cu multa informatie care nu ma intereseaza, fara posibilitatea de a afla mai multe, etc. Compara asta cu sistemul simplu RSS. Primesc doar ce vreau, din belsug (am in reader materiale sa citesc pana in 2025 cred) si le pot accesa usor de pe mobil oricand si oriunde.”

Dar si Manafu, daca va mai amintiti, a pus pariu pe RSS.

Si acum vine zicala: daca 2 spun ca esti beat, du-te si te culca!

Alex a dus stafeta mai sus, spre anul 2025. Astfel, din ciclul previzuni media 2009+, urmeaza episodul: anul 2025.

BBI urmat de GENERIC DE INCEPUT

In 2009 ziarele, cat sunt ele de mari si stufoase vor fi inca citite/cumparate/incarcate cu publicitate. In 2025 nu.

In 2009 inca vor fi prezenti acei pionieri, care au pornit la drum acum 15 ani si au ramas cam pe acolo. Ei detin un ziar/revista/post TV/radio, au o agentie, au o regie de media, au un trust de media. Au angajati. Sunt fata in fata cu o situatie de criza – financiara. Dar – am mai spus asta si o sustin pentru ca momentan nimeni nu mi-a demonstrat contrariul – acesti oameni nu isi permit (psihologic vorbind, in cea mai mare parte) riscul de a-si asuma riscuri. Au un business in care au investit, oameni pe care (poate) i-au trainuit pe anumite domenii – deci in care au investit, au masinarii si softuri pe care au dat bani si pe care dau bani in continuare, un sediu frumos, mare, incapator, mobilier prietenos, vrafuri intregi (sau foldere) cu „retete de succes”. Sa renunte acum la ele si sa deschida ochii brusc, catre alte orizonturi (sa se intample uimirea de care vorbea Platon in Mitul Pesterii, uimirea care sta la baza oricarei activitati de descatusare mentala si cunoastere)? E un risc. E un soc. Iar cei ce nu sunt pregatiti pentru acest soc nu vor risca. Vor continua in stilul lor, dar vor realiza ca schimbarea trebuie facuta, dar nu brusc. Se vor reinventa treptat, vor accepta provocarea. Dar nu la anul, nu peste 2 sau 3 ani.

In 2025 sigur va fi trecut suficient timp pentru ca si cei pentru care siguranta este cuvantul de ordine se vor fi reinventat, vor fi acceptat acel “alfel”.
In 2025 nu ne vom plimba cu masini spatile pe culuoare frumos marcate, dar vom fi mult mai digitali. Din nevoie. Din cazua – sau poate datorita celor ce au facut acest pas in 2005-2015 si au reusit (in 10 ani!). Pentru ca suntem si vom fi pentru inca ceva timp indoctrinati in spiritul: intru adevar si pentru securitate, iar asumarea unui risc si pasirea pe un alt drum cu incredere, dorinta, pasiune, respect si speranta inseamna deja imbratisarea unui alt spirit de viata: intru mister si pentru revelare. Cam asa este omul, cam asa ar trebui sa fie: creator – in tot ceea ce face.

Schimbarea se va intampla, dar cu rabdare, cu retete de succes verificate si interiorizate, cu testimoniale dar mai ales cu si prin lideri.

BBO urmat de GENERIC DE FINAL





Ce nu sunt EU

24 12 2008

Am citit articolul lui Florin despre Ce nu e EA, apoi articolul Anei Maria despre Ce nu e EL. Ambele articole m-au captivat, mi-au placut, mi-au dat de gandit, asa ca imediat am simtit nevoie sa scriu o continuare, sa imi spun parearea despre Ce nu suntem NOI. Daca imi urmam primul impuls, acesta urma sa fie titlul acestui post. Dar, cum nu ma urnesc asa repede la scris, decat daca scriu despre vreo conferinta sau vreun work-shop la care am participat, am ales sa spun acum Ce nu sunt EU, pentru ca…ce nu e EL pot sti foarte bine daca stiu de la incepu Ce nu sunt EU. Imi e mai greu sa scriu despre mine, este personal si am tendinta de a ma cenzura destul de mult…dar in esenta:

Nu sunt EU daca nu las totul pe ultima suta de metri, daca nu invat pentru examen in preziua lui, daca nu ma panichez 10 minute si nu ma trec toate transpiratiile pentru ca imi dau seama ca nu am timp fizic sa parcurg si sa interiorizez atata informatie.

Nu sunt EU daca nu ma implic intr-un proiect (care imi place) si nu fac pe lidera/ project managera. Nu sunt EU daca nu controlez toate etapele proiectului si daca nu ma asigur ca va fi de succes. Dar nu sunt EU daca nu improvizez din senin altceva in timpul prezentarii, daca nu incep sa vorbesc precum Andreea Marin spre disperarea si amuzamentul colegilor. Nu sunt EU daca nu ma deprim groaznic pentru insuccesul unui proiect, dar nu sunt EU daca nu ma revigorez si mai repede si nu sunt EU daca nu analizez pe toate partile cauzele insuccesului.

Nu sunt EU daca stau acasa vineri seara. Nu sunt EU daca nu sunt inconjurata de prieteni. Nu sunt EU daca nu dansez la petrecri, daca nu captez atentia celor din jurul meu. Nu sunt EU daca nu sunt in centrul atentiei.

Nu as fi EU daca prietenii mei nu ar fi mereu pe primul loc. Nu as fi EU daca nu as lupta pentru ei si pentru cauzele lor mai mult decat as face-o pentru mine. Nu as fi EU daca nu as cocolosi pe cineva, daca nu mi-as exercita sentimentul matern, in mod necontrolat de cate ori se iveste ocazia. Nu as fi EU daca nu as vorbi cu orele la telefon cu prietenii chiar daca ii vad in fiecare zi.

Nu as fi EU daca as sta dupa fusta mamei (m-a invatat sa fiu independenta…asa ca nu cunosc in nici un fel cum e sa fii dupa fusta mamei)

Nu as fi EU daca nu as iubi cu pasiune, daca nu as vrea ca fiecare zi sa fie o aventura, daca nu as vrea sa fiu rasfatata si compleimenatata de cel pe care il iubesc. Nu as fi EU daca nu as vrea sa fie numai al meu, nu as fi EU daca nu as fi geloasa, nu as fi EU daca nu as lupta pentru NOI. Nu as fi EU daca as accepta monotonia si rutina, daca m-ar multumi sa stiu ca sunt EU si ca esti TU, nu as fi EU daca nu as face tot ce-mi sta in putere sa fim intotdeauna NOI. Nu as fie EU daca as sti ca tu esti trist si ca nu imi spui, Nu as fiu EU daca nu te-as cicali pana mi-ai spune. Nu as fi EU daca nu m-as bucura pentru succesul tau, mai mult decat m-as bucura pentru al meu.

Nu as fi EU daca as accepta sa am prieteni de forma, de dragul de a fi prieteni. Nu as fi EU daca nu as vrea sa schimb ceva in fiecare zi…fie ca la mine, la tine, la noi, la voi. Nu as fi EU daca nu as vrea sa fac mai mult maine decat azi. Nu as fi EU daca as testa pe oricine inainte sa-mi devina apropiat, nu as fi EU daca nu as acorda incredere de la inceput, naiv, chiar dupa ce mi-am luat-o in barba de cateva ori. Nu as fi EU daca as avea orgolii nefondate si daca as sustine o idee abusrda pana in panzele albe. Nu as fi EU daca nu as zice ca tine si as face ca mine atunci cand nici macar nu vrei sa ma asculti.

Nu as fi EU daca as asculta sfaturile celor care tin la mine si nu as incerca sa vad eu cum e. Nu as fi EU daca nu as vrea sa fie palpitant, sa simt ca am fluturi in stomac, presiune in stern. Nu as fie EU daca as spune ca vreau liniste. Nu as fi EU daca mi-ai arata tu limitele si eu le-as respecta. Nu as fi EU daca nu as incerca sa-mi cunosc singura  limitele si nu as fi EU daca nu mi-as dori sa le depasesc.

Nu as fi EU daca nu as fi asa si nu ar fi EL daca ar vrea sa fiu altfel decat asa.





Debusolat?…mais no!

21 12 2008

Adevarul adevarat: nu sunt in stare sa directionez lumea in orasul asta, si nici in altul. De mica, tata ma ducea cu masina oriunde, asa ca nu am fost niciodata curioasa sa vad pe unde o ia, era tata cu mine si asta imi ajungea. Cand tata a incetat sa mai fie langa mine, m-am descurcat, dar fara masina pt ca am vandut Dacia 1310 care nu mai intra in nici o viteza si ruginise de atata stat in fata blocului. Am permis de conducere de la 18 ani. Dar am condus de mai putin de 10 ori (nu luam in calcul scoala de soferi).

So, daca sunteti la volan…nu ma intrebati cum sa ajungeti in … Floreasca pt ca o sa va explic ce metrou/ tramvai/ troleibuz/ autobuz sa luati…si asta nu cred ca va e de folos.

Bine…oamenii nu stiu asta despre mine, asa ca am mare priza la intrebari legate de directii. Mai nou, un frantuz: 40+, urban, frumos imbracat – costum, palton, m-a oprit ft galant, m-a intrebat in ce limba prefer sa vbim, si a dorit sa stie cum ar putea ajunge in Floreasca. Nu ma descurc ft bine in franceza asa ca ii spun in engleza ca nu stiu sa-i explic cum sa ajunga cu masina in Floreasca. Dar il pot ajuta alti oameni, precum angajatii de la banca de langa sau de la salon. Ii urez o zi buna, imi cer scuze ca nu il pot ajuta si….ma departez, sau cel putin incerc. Dar pot? Deodata…Floreasca nu mai e asa de interesanta cat, ochii mei, sau locul meu de munca, programul meu de dupa servici, de maine…poimaine…Asa dintr-o data, era un imperativ categoric sa ne vedem la o cafea, pt ca ochii mei….(sunt in mod cert mai aproape decat este Floreasca). Am stat sa-i explic faptul ca ochii mei se duc impreuna cu restul corpului meu la birou, ca am intarziat, ca nu am timp de cafele si ca, in ciuda acestei discutii divagate de la subiectul de la care a debutat, mi-a facut placere sa-l cunosc, ii urez din nou o zi buna si plec, fara sa ma mai uit inapoi.

Daca la prima vedere mi s-a parut un tip galant, un francez de la mama lui, cu accentul lui superb si aerul aristocrat, la ultima vedere, cea de la despartire, mi s-a parut ordinar, profitor si libidinos.

Acum ma gandesc la faptul ca iar am sarit sa judec aspru in mod precoce (dar sunt revoltata): fatza mea de pustoaica de 17 ani a trecut nebservata atunci cand am reusit sa-l salut in franceza, sa intretin o converstaie in engleza, sa-i urez o zi buna si sa imi iau ramas bun din nou in frnaceza. Fermecatoare. Asa ca, probabil m-a trecut la 26+ si nu era asa revoltator sa putem bea o cafea si sa vbim despre…… Dar, revin, eram pe strada, am vbit cam 4-6 minute. Si am plecat de la „can you be so kind and give me some directions, I am lost and I have to get to Floreasca” si am ajuns la complimente si o invitatie la cafea destul de insistenta.

Dar, de ce nu? Profitam de orice ocazie. O fata frumoasa, sta la discutii…poate sta si la….discutii aprofundate.

shut_up_by_roseonthegreyNu dom’ne. O fata politicoasa, amabila. E atat de greu de crezut? Sunt asa rare exemplarele? Probabil ca da. Probabil ca reactiile puteau fi altele. Raspunsul putea fi simplu: nu, nu vorbesc nici o limba/ nu, nu stiu unde e Floreasca/ intors spatele si ignorat. Dar, daca tot mi-am luat din timp si am fost de ajutor…cat am putut, why do you push it? Sa inteleg ca in mintea lor suntem de 2 feluri: ori proaste, ori curve, asta daca nu ne-am intalnit la vreo conferinta unde am tinut un discurs si na…poate asa se poti abtine. Nu putem fi amabile. Adica…de ce e amabila? de ce sta si vbeste cu mine daca nu are un interes. Uite pt ca tocmai asta inseamna sa fii amabil – sa nu ai nici un interes personal, sa fii asa din simplul fapt ca esti om intre oameni.

E prima oara cand am contact cu o asemenea situatie, dar am auzit povesti despre asemenea situatii…si nu am fost revoltata, mi se parea o situatie anormala, dar nu m-a cutremurat prea mult Acum ca na, am patit si eu, mrrrr!

In final. sper ca acum, cel putin in mintea acestui om sa se fi creat si o a treia categorie: oameni (bun simt, amabilitate, politete, implicare, responsabilitate, cel putin). Ma rog…eu sper…dar cred ca sper degeaba! Sau…iar judec precoce.